18
2009
Concursul Sub18 pentru culturişti sau pur şi simplu pentru cititori
An article by Bogdan
Comunitatea Sub18 promovează cititul aşa că organizează un concurs pentru cititorii acestui blog. Concursul constă în scrierea unui comentariu în care să scrieţi o povestioară mică [ fără limite defapt ] despre una din temele de mai jos :
- Lumea oglinzilor
- Dragostea
- Omul
- Lumea
Juriul care va alege cele 3 compuneri câştigătoare este format din Bogdan, Dragoş şi Iza.
Concursul se încheie pe 31 iulie la ora 24:00. Iar pe 1 august la ora 15:00 veţi afla câştigătorii.
Ce veţi câştiga : Locul I primeşte 4 cărţi şi un DVD :
- Picătura din cer de Mădălin Guruianu
- Viaţa şi aventurile lui Moş Crăciun – Vrăjitorul din Oz de Frank L. Baum
- Marile Piramide de Jean Pierre Corteggiani
- Cântarea României de Alecu Russo
- Eufrasia – un scurt metraj de Nagy Ödön Róbert
Locul II primeşte 4 cărţi :
- Picătura din cer de Mădălin Guruianu
- Pobby şi Dingan de Ben Rice
- Monştrii de Stéphane Audeguy
- Cântarea României de Alecu Russo
Locul III primeşte 3 cărţi :
- Picătura din cer de Mădălin Guruianu
- Frânturi de timp de Ambrus F. Mihai
- Cântarea României de Alecu Russo
Dacă voi consideraţi că aceste premii sunt bune pentru voi nu ezitaţi să scrieţi un comentariu la acest articol în care să scrieţi o compunere despre temele acelea de mai sus. Mult spor la scris şi nu uitaţi să vă semnaţi cu un nume uşor de reţinut şi o adresă de mail validă.
Reţineţi că durata concursului este de 2 săptămâni [ 18.07.2009 - 31.07.2009 ]
PS: Şi dacă nu sunt bune premiile pentru voi, tot puteţi să participaţi pentru că aşa, veţi intra în lumea poveştilor. Nu strică să îţi dezvolţi imaginaţia.
LE: S-a încheiat, am închis comentariile. Mulţumim pentru participare !
Related Posts
Parolat: Testing the new theme
Concurs cu brazi!- Câştigătorii concursului pentru culturişti/cititori
- Concursul pentru culturişti/cititori
[...] Participa acum la acest concurs ! [...]
Multumim pentru promovare!
[...] relansează sub18.ro şi se relansează cu un concurs destul de uşor de [...]
E o problema daca textul e scris si publicat de ceva vreme ? (adica daca apare pe blog deja)
Lumea !
Ce este Lumea defapt ? Sa fie lumea reala in care traim zi de zi sau lumea imaginara , cea din urma tot o lumea fiind doar ca mult mai perfecta si usor de inteles pentru cel ce o creeaza ! Sa vorbim putin despre lumea reala(despre care voi vorbi in continuare), cea in care incercam sa convietuim cu totii , de ce zic “incercam” ?? In momentul acesta ma gandesc la Nicolo Machiavelli si la Thomas Hobbes , la omul rau (omul prin esenta este rau) si la omul bun ! Acest om traieste in ambele lumi (reala si imaginara ) numai ca este perfect si bun doar intr-una (cea imaginara ,desigur) ! Prin esenta omul este rau , de unde aceasta rautate in om ??? Invidia fiind tot o rautate ( sa recunoastem , toti suntem invidiosi pe cineva ) , exemplele pot continua !Daca vorbim de starea naturala in lumea reala o sa intelegem ca omul a facut tot posibilul ca sa supravietuiasca , sa-si asigure traiul de zi cu zi . Mai tarziu , odata cu aparitia proprietatii private ( putem vorbi de “contractul social” a lui Jean-Jacques Rousseau ”
O sa-l citez pe cel de sus :
“Primul om care , imprejmuind un teren s-a incumetat sa spuna acesta este al meu si care a gasit oameni destul de prosti ca sa-l creada a fost adevaratul intemeietor al societatii civile. De cate crime, razboaie, omoruri (…) ar fi sutit omenirea cel care , scotand sau astupand santul ar fi strigat semenilor ~ Feriti-va sa-l ascultati pe acest impostor…~ “
Vedem cum rautatile au inceput sa se intensifice in lumea odata cu aparitia proprietatii private !
Merita sa ne dam in cam pentru o palma de pamant ??? Cred ca nu , dar asta este lumea …
Au fost ganditori care au incercat sa schimbe lumea aceasta rea , un exemplu bun ar fi Kant – proiectul sau “Spre pacea eterna ” a incercat sa schimbe lumea , pacat ca a esuat …..
Cat de buna este lumea daca omul este rau ???
Cred ca e timpul sa ma opres aici (este vorba despre o scurta “compunere” ) !
@ Alle : Nu, nu este nici o problema. Un comentariu la acest articol care sa cuprinda link-ul compunerii.
ce taree
o sa postez si eu cat de curand o compunere despre dragoste
Dragostea, cel mai mare dar pe care l-am primit de la Dumnezeu! Este sentimentul care face trupul sa tremure, vibratiile lui si modul in care se manifesta ne introduce intr-o lume minunata.
Daca ai trecut prin viata si nu ai iubit niciodata, atunci ai trait degeaba. Iubirea e incredibila, se naste intr-un Moment de Gratie si are puterea de a schimba in totalitate viata unui om. Cand iubesti nu mai tii cont de nimic, ai in minte doar persoana iubita si faci tot ce e posibil sa-I fie bine. Asa am facut eu…acum un an eram indragostit pana peste cap de o fata…sunt un tip sensibil si am pus suflet din primul moment. Am trait clipe foarte frumoase, simteam ca plutesc de fiecare data cand eram la ea in brate…parca stateam pe un nor…atat era de moale..trimiteam mesaje de dragoste, primeam inapoi de doua ori mai multe cuvinte frumoase… Si ca in orice relatie, au aparut certurile…cu cat ne cunosteam mai bine, cu atat nu reuseam sa ne mai intelegem. Eu, fiind o fire mai blanda, lasam de la mine mereu ca sa continuam…si totdeauna impacarea a fost dulce…
Dupa 8 luni totul s-a sfarsit. M-a lasat fara nici o explicatie, iar dupa o saptamana era cu altcineva…asta dupa ce mi-a zis ca nu ar putea nici macar sa-l tina de mana..Dupa 3 luni de la despartire, trecut printr-o suferinta adanca, am considerat ca era timpul sa nu-i mai port pica si sa merg mai departe..am reinceput sa vorbim si mi-a spus la un moment dat ca inca tine la mine. A doua zi am iesit la alergat si am vazut-o cum se saruta atat de pasional cu prietenul ei…si m-a durut. De atunci am rupt orice legatura cu ea…
In sfarsit, am mai vorbit de cateva ori, dar foarte amical…de genul :”Ce faci?” “Bine, tu?”, “bine”.
Ce vreau sa subliniez este ca o iubire adevarata se construieste in timp, se bazeaza pe incredere si pe deschiderea inimii in totalitate…cand ai gasit persoana care te intelege si vorbeste pe limba ta, atunci ai gasit Dragostea!
Nu-ti pierde niciodata speranta! Si nu uita…Dragostea lui Dumnezeu nu dispare niciodata!
[...] concursul organizat de Comunitatea Sub18 sau doar să vedeţi despre ce este vorba daţi un click aici. Comentează [...]
Se aude incet un falfait de aripi…Gratioasa se leagana in vant,miscandu-si aripile fine,aproape de muribundul de pe trotuar.
***
E o alta zi si iar zace pe trotuarul acela rece.Si-a cantat doina sumbra, printre zeci de sugite si cateva deviatii absurde,apoi s-a prabusit la pamant.
De abia si-a putut deschide ochii cand s-a simtit incoltit de razele soarelui orei 9 AM.Ii ardeau obrazul lovit de pumnul inconstientei ce l-a trantit cu o seara inainte la pamant.
Injura toti sfintii,ducandu-si mana la tampla,si incepu sa-si caute greoi sticla de bautura. Isi zicea ca, cu ajutorul ei, se va disipa pofta nebuna de mancare,iar gustul amar de pe limba se va ineca atunci cand etanolul ii va atinge buzele seci,umpland dintr-o miscare toata gura,spaland in urma cariile netratate si puroiul, ce s-a extins pe aproape intreaga sa gingie.
Trupul tremura la fiecare intoarcere a gatului,ochii erau rosii,impletiti cu ramnificatii sangeroase ce duceau pana la creierul sau, incopempetent sa desluseasca lumea ce il acoperea cu regrete,ura si durere.
Sub hainele lui murdere,si inca ude de la roua de dimineata,fiecare os isi facea simtita prezenta prin pocniturile ritmate.Le puteai simti ardoarea,ingreunata de lipsa de calciu, pentru a deplasa degradanta fiinta.
Parul sau carunt nu dansa in vant…era mult prea lipit de scalp pentru a-si misca terminatiile.Sclipea,in razele soarelui,cu toata puterea ce i-o oferea albul anilor asupritori cat si sebumul acumulat de-alungul unei perioade necunoscute.
Ochii aveau un singur tel: gasirea licorii magice. Desi,de o vreme buna, incetase sa mai deosebeasca literele imprimate pe eticheta colorata de pe sticlele de alcool, refuza categoric sa isi constientizeze varsta inaintata si il striga pe Satana in gura mare, blestemandu-l feroce,iar apoi isi termina ritualul blestemului trantind in partea stanga un ghemotoc de scuipat.
Nasul ii era infundat…asa nu putea sa adulmece “duft-ul” de transpiratie ce il emana puternic in jurul sau.
In gura nu mai pusese de cateva zile mancare,doar bauturi spirtoase care ii arsesera grumazul lunguiet in drumul lor.
Pieptul, rarefiat de coaste vestejite,putrezea incet odata cu hainele ce-l acopereau.
Mainile lui rapciugoase de mult au spus adio mangaierilor mute de iubire,inaintand prin viata mereu inclestate in jurul sticlei.
De mult nu s-a mai bucurat de supletea unei prostituate;desi le-a mai cautat pe trotuarul lor privat ca sa-si consume testosteronul ce-i invadase corpul,nici una nu l-a mai bagat in luxosul lor boschet.
Picioarele erau cele ce transportau deplorabila persoana peste tot…Acoperite de niste pantaloni,rupti in fund si descusuti la baza, si o pereche de adidasi dezlipiti, gasiti in containerul de langa barul sau preferat,pasea incetut cautandu-si sticla.
Cautarea lui lacoma se intrerupse brusc datorita unui val de rasete venit din partea unor copii…Acele sunete de veselie ii zgariau timpanele, deschizandu-i usa spre dulcea nebunie.
Gasi repede un bolovand solid si ii fixa traiectoria direct spre capul unuia dintre copii…
**
Un urlet sfasie intr-o secunda undele rasetului anterior…Un picur de sange cazu in glorie pe trotuarul betivului atroce,urmat de o intreaga silueta deformata.In curand o balta de sange murdari trotuarul,atragand mustele din apropiere.
Un planset inocet incepu sa se cristalizeze in lacrimi neintelese de bietul batran nebun,care isi cauta incontinuare sticla.
***
Si atunci… din cer cobora EA…se aude incet un falfait de aripi…Gratioasa se leagana in vant,miscandu-si aripile fine,aproape de muribundul de pe trotuar.
Sub haina sa neagra, o umbra se descopera in fata lor,fara forma,fara viata,fara sens. Batranul,nepasator,isi cauta viciul…Ea isi scoate ghearele si le infige,prin spatele betivului,direct in inima obosita. O strange bine,iar apoi o roteste contrar acelor de ceas si o opreste din bataile zilnice,lansandu-l pe batran ,cu blestemele sale cu tot,spre iad.
Fara sa mai clipeasca,si-a luat securea neascutita si ,dintr-un avant, a retezat cordonul sufletului celui ce zacea inconstient pe trotuar…
Deja trei muste danseaza fericite in sangele imprastiat pe dalele trotuarului.
Ea plecase odata cu sufletelul baiatului rapus,ghidandu-l spre cer.
**
Urlete se aud in departari…parintii si fratii,rudele si prietenii lui de joaca s-au strans in jurul corpului rece.
“Ramas bun!”
Alerg,alerg,alerg condus doar de instinctul care ma face sa inaintez greu si nesigur prin bezna si ceata deasa,abia reusesc sa disting padurea de conifere deasa care imi sfasie obrazul ca si cum totul mi se impotriveste in incercarea mea de a inainta ,de a ma salva…
Sunt cuprins de o teama teribila,tot corpul imi tremura…
In curand sunt nevoit sa lupt cu propriul trup care nu mai reuseste sa faca fata ritmului.Spaima,singuratatea,intunericul,neputinta reusesc sa ma divida:trupul neputincios care renunta la lupta si isi asteapta sfarsitul tremurand si sufletul care refuza sa se lase prins de bestii si duce o lupta salbatica pentru supravietuire,agatandu-se de cea mai mica speranta de scapare.
Efortul supraomenesc mi-a venit d hac!
Ma prabusesc pe pamantul imbibat cu apa si ma adapostesc la baza unui brad.
Asez arma langa piciorul stang si imi desfac aproape disperat gulerul uniformei care simt ca ma sufoca.
Respir atat de des incat mi-e frica sa nu ma auda…Inima imi pulseaza sangele atat de repede incat simt nevoia sa arunc casca care ma strange la fiecare bataie de inima.
Gatul uscat imi da un disconfort accentuat ingreunandu-mi respiratia.
Tresare cerul intunecat la fiecare fulger…simt de prin padurea de conifere violenta furtuna ce va sa vie peste sufletul meu condamnat la fuga. Si la fiecare blitz de fulger imi gasesc corpul din ce in ce mai ridiculizat de situatia in care ma aflu. Astept sa vina…astept noroiul ce-l va framanta din pamantul sterp,ca eu,in disperarea mea, sa ma avant cu bocancii in el si sa imi continui fuga.Sunt in spatele meu,le pot auzi limba stalcita, imi urmaresc pasii si odata cu inaintarea lor aud tot mai intens urletele nesatisfacute ale ogarilor flamanzi.
In scurt timp imi dau seama ca bestiile rosii stiu exact unde ma aflu.
Fug prea incet….numar parca copacii sumbrii ce-mi gazduiesc poteca.
Simt un picur cum incearca sa-mi invadeze camasa plina de sange ca sa ajunga la piele…Il simt si pe al doilea…Mi-a cazut pe crestetul capului si coboara absurd pe canalul sapat de ridurile mele de durere.Al treilea,al patrulea…a inceput ploaia…Cainii urla amenintator!
Nu-mi mai vad drumul,este intuneric…doar fulgerele imi ghideaza speranta de viata. E haos…timpul se dilata la fel ca si pupila mea.Timpul si spatiul devin campul de lupta.
Se descarca cerul violent disimuland apocalipsa,iar de pe pamant focuri de arma penetreaza stropii de ploaie,sfidand divinitatea.
Ii aud….se apropie d mine!
Spaima mea capata proportii astronomice acum.Le aud cainii cum maraie dornici sa ma vaneze.
Indraznesc sa-mi intorc capul pentru a arunca o privire si raman stupefiat…
Unul dintre caini se uita direct in ochii mei sfasiindu-mi parca sufletul.Ochii rosii patrundeau prin ploaie,prin bezna facand timpul sa se opreasca.Cainele era o creatura a infernului care patrunsese in mine ,pusese stapanire pe trupul meu si il facu incapabil sa reactioneze.
Nu imi mai pot misca picioarele,mainile..corpul…simt ploaia cum ma topeste si incearca sa ma dilueze. Mi-e cald,desi apa ce ma plesneste e atat de rece. Nu credeam ca acesta imi va fi sfarsitul,nu asa!Incerc sa ma opun destinului tarandu-ma,lovind cu sperante inima sa pot porni din loc.In zadar,paralizat sunt cu ochii atintiti catre fiara.
Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.
Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.
Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.
Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil.
Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează ..
Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului sătu: „Vino, vino. Te aştept”. Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare.
Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.
Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?”
Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.
Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. Egoul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.
Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”. Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.
„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.
Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”. Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.
Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”.
Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.
Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.
Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.
Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se tuşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.
După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.
Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.
Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.
Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.
Îmi poţi oferi o casă?” Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă.
Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”.
Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.
„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”.
Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.
Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.
Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul sătu a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.
Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.
Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.
Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”.
Omul a adus un ferăstrătu, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.
Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.
Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”.Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruiri
ce faina e poveste lu’ monnie
da…”super” povestea lui monnie. mai ales ca e copiata cu nesimtire..o gasiti pe foarte multe site-uri.
daca am inteles eu bine, aici e vorba de un concurs de compuneri personale si originale..nu concurs de copy-paste.
nu m-am mai deranjat sa verific si celelalte compuneri inscrise in concurs..poate mai sunt si altele.
si am si eu o intrebare: o sa verificati aceste “creatii personale” sau o sa dati premiile celor mai nesimtiti participanti?
sa stiu daca ma inscriu sau nu.
@ Allex: Le verific
Oricum, am observat ca o persoana a scris doua compuneri, dar cu alt nume. Daca tot vreti sa participati cu mai multe compuneri, macar specificati, nu e nevoie sa va schimbati numele
Nu se accepta copy paste, dar daca se adevereste ca este scrisa de o singura persoana doar ca a pus-o si pe un site atunci premiul se poate duce catre cel care a scris compunerea. Dar mi-e cam greu sa cred ca monnie a scris acea poveste
LostAngel scrie pe un blog unde am gasit povestioarele deci nu cred ca sunt furate, dar verific oricum inainte sa dau vreun premiu.
Te-as ruga, daca stii care compuneri se mai gasesc pe alte site-uri si unde, sa-mi spui pentru ca m-ai scuti de o munca in plus si ai si tu un interes. [ Poti fi chiar tu unul dintre castigatori ]
O zi buna !
Buna,in caz ca va uitati pe blog uitati-va ca nu eu am scris povestea lui Bloo (semnata cu SH la sfarsitul postarii). Povestea e scrisa de el si adaugata pe blogul meu…pentru ca el nu are blog. Sper ca am lamurit neintelegerea
. Participam fiecare individual deoarece ne dorim carti,pentru ca suntem pasionati de ele. Blogul este al meu si la fel si postarile de pe blog 
.Nu le-am furat!
Ps: LostAngel sau AL3z sau coolal3z sunt aceeasi persoana adica eu
Alexandra.Spun asta sa nu se mai speculeze ca am furat postarile…
..pentru un moment am vazut realitatea…asa cum e ea in realitate,insasi…e oribila,e deformata….nu este nimic precum vedem noi ………….in plan material unele lucruri mari sunt mai mici, altele sunt imense si parca…parca totul are personalitate,totul este insufletit,totul! Cum este realitatea, cum am vazut-o eu in realitate, chiar daca numai pentru un moment? – e asa cum un bun vazator isi strica ochii uitandu-se printr-o pereche de ochelari de dioptrii mari!……………si-atunci, ce traim oare? Pasim pe-un drum ce ni se pare drept, pe cand el, in realitate e plin de denivelari. De ce? -Nimic nu e perfect, ba chiar totul este imperfect! Ce e ciudat? – ciudat este ca eu am vazut perfect realitatea perfecta-adica lucrurile cum sunt ele-imperfecte! Lumea mea…… nu cred ca o cunosc inca …….multi insa si-o cunosc: e limitata, e simpla si probabil frumoasa, caci numai un om limitat doreste frumusetea si perfectiunea…..Dincolo de limite, inseamna dincolo…implica contrarietati , elemente ce se bat cap in cap , dar care ofera sens in lumea ce se ridica dincolo de tot ce poate fi cunoscut .
Insasi prin dorinta de a cunoaste sau de a avea sau de a fi “frumosul”, ne limitam, chiar daca nu vedem alta cale, tocmai in asta sta…..ca nu voim alta cale , ca nu voim a cunoaste ce nu putem cunoaste , dar “a voi” in sensul de a cunoaste:Adica nu cunoastem sa cunoastem ceea ce nu putem cunoaste.
Poveste interetnica
Ea, Liza, tiganca. Frumoasa, crescuta de o familie instarita. Caldarari din tata in fiu. O duceau bine si pe vremea comunismului chiar daca isi procurau greu cuprul. Uneori furau inclusiv stemele de pe stalpii de frontiera. Pe unde treceau ei cu carutele ramaneau stalpii golasi. Produceau cazane pentru distilarea alcoolului. Acum fac orice afaceri, curate sau necurate, care implica metale, de la aur pana la fier.
El, Mihai, roman. Orfan de tata, a fost crescut cu greu de mama sa, femeie de serviciu la spitalul din oras. Baiat frumos, destept si studios. Absolvent de Politehnica.
Viata i-a adus impreuna desi proveneau din lumi diferite. Trecand peste prejudecatile si dezaprobarea famililor lor. Crezand cu sinceritate ca dragostea lor va invinge toate oprelistile, au fugit in lume.
Italia. Mihai a gasit cu greu de lucru la montajul aparatelor de aer conditionat. Spera ca modul in care isi face munca sa-l convinga pe patronul italian ca nu toti romanii sunt la fel cu cei de pe prima pagina a ziarelor.
Se descurcau greu. Bijuteriile cu care Liza plecase de acasa fusesera vandute din primele zile. Tanarul inginer era platit mizerabil fata de pregatirea si calitatile sale profesionale. Se imbracau de la solduri si isi cumparau mancare de la economate. Era timpul ca Liza sa-si caute si ea de lucru. Nu era usor pentru frumoasa tiganca ce fusese crescuta in Mercedes cu sofer si cu Nicolae Guta la aniversari, in casa cu turnulete.
Femeie in casa, la o familie de avocati, vesnic plecati. Nu era o munca grea, dar Liza traise cu manele despre smecheria “tiganilor care nu munceste” si totusi “e plini de bani”, astfel ca nu se impaca cu saracia.
S-a intamplat ceea ce era previzibil. La inceput cate putin apoi din ce in ce mai adanc a bagat mana in caseta cu bijuterii a avocatei. In scurt timp Liza era arestata.
Mihai era devastat. Nici avocatul din oficiu nu parea foarte convins ca vrea sa o ajute. Bani pentru un avocat platit nu avea, iar Consulatul Romaniei nu parea receptiv la cererea sa de ajutor si consilere.
In disperare de cauza, risca si anunta familia Lizei desi stia ca acestia ii cauta cu ganduri nu prea ortodoxe in ceea ce-l priveste.
Venit in Italia urgent, unchiul Lizei, Hoza Tarzan, pune in miscare relatiile interlope pe care tiganii le aveau pana si aici. Liza este eliberata pe cautiune, fiind obligata sa nu paraseasca orasul pana la terminarea procesului.
Ceva s-a rupt intre ei. In sufletul Lizei se dadea o lupta grea. Inima ei era impartita intre dragostea pentru primul ei barbat si dispretul pentru acelasi om. Dispret deoarece simtea ca el, prin neputinta sa de a-i asigura traiul cu care era obisnuita, o impinsese sa fure.
Hoza nu isi ascundea sentimentele fata de Mihai. I-a spus acestuia verde in fata ca nu este destul de bun pentru Liza. Nu conta faptul ca o iubea inca nebuneste. In lumea tiganilor viata femeii este in totalitate raspunderea sotului.
Mihai simtea ca se pregateste ceva. Intalnirile lui Hoza cu niste tigani albanezi, mustaciosi si soaptele lor conspirative nu ii spuneau nimic bun.
In acea zi lucrurile s-au precipitat. Intors de la munca mai devreme, Mihai o gaseste pe Liza cu bagajul facut, asteptata de aceiasi albanezi cu priviri crunte.
- Ce faci? Unde pleci? Simtea cum inima ii spune ca ceva nu este in regula.
- Te parasesc, Mihai! Oamenii acestia ma vor ajuta sa fug din tara. Daca raman o sa fiu condamnata, spuse Liza.
Tavanul daca i-ar fi cazut in cap lui Mihai nu ar fi fost mai naucit. Si Liza parea confuza.
- Vin cu tine, incerca el.
In ochii Lizei licari un sentiment contradictoriu. Pentru moment Mihai mai spera.
- Nu poti veni cu noi! intra in vorba unul dintre albanezi. Veniti, plecam! se indrepta el spre usa.
- Liza, nu ma parasi! Tu esti scopul, esti sensul vietii mele, se agata Mihai disperat de ea.
In mana tiganului sclipi hoteste un cutit. Mihai simti o fulgerare intre omoplati. Apoi lumea incepu sa se invarta ca un carusel si se pierdu in neant, se intuneca.
……………
Romania, undeva in Ardeal.
Rotile caruciorului scrasnesc din greu pe pietrisul din fata portii. Copiii care bat mingea ceva mai incolo se opresc putin din joaca ca sa se uite la omul din carucior ce iesise la soare.
Ochii lui Mihai sunt incredibil de tristi …
[...] descoperit pe blogul recent lansat Sub18 un nou concurs adresat comentatorilor de bloguri. Sub18 este un blog adresat celor cu vârsta sub 18 ani. Aşadar, concursul le este adresat tot [...]
Ce este iubire?Exista ea?ce ne face sa iubim?De ce avem nevoie de ea?
Iubirea este acel bloc de sentimente in care fiecare etaj reprezinta felurile de iubire pe care omul le poate imbratisa intr-o viata; fiecare apartament reflecteaza numarul de iubiri pe care poti sa le ai pe acelasi palier ,pe acelasi etaj.Iubirea reprezinta eliberarea spatiala a propiului eu,reprezinta iluzia pe care oameni au convenit sa o defineasca …ceea mai mare greseala definind-o,acum numai putem sa o avem…noi cautam toata viata o definitie …o prostie a umanitatii
Daca exista?Omul e in stare de multe lucruri,complexitatea lui ar putea sa dea nastere la iubire…dar fiind limitat de conditia definitiei el urmareste un traseu fals…iubirea ar fi putut sa existe dar nu a fost lasata sa existe .
Ce ne face sa iubim?…Solitudinea universului,infinitul,mortalitatea…oamenilor nu le plac lucrurile acestea…mai ales ca sunt sortiti sa le strabata singuri fara ca altcineva sa se alature lor…Noi oamenii suntem egoistii vrem vrem si tot vrem ,nu ne mai saturam din vrut…astfel fiecare dintre noi cauta si tot cauta pe acel altcineva …pana cand toate etajele,toate apartamentele sunt pline iar cel din urma apartament fiind cel care pare ideal, pare a fii acel altcineva…din pacate oamenii imbatranesc la fel si iubirea lor …pana la urma blocul imbatranit se darama ramanand doar praful, o adiere a ceea ce a fost altadata…
Copilarie pe un leagan
La colt de strada,un parc intins se scalda bland sub razele soarelui.Vantul bate obosit,sufland lenes printre firele de iarba netaiata. Frunzele copacilor se leagana apatic,iar sub activitatea lor molatica se naste un sunet metalic de lanturi ruginite de timp…
De la o creanga zdravana, doua lanturi coboara,cu solzii lor de metal, incet spre pamant. La capatul lor o bucata umila de lemn, plina de carii,se leagana ca odinioara,insa fara greutatea unui copil vesel.
Nimeni nu e in parc…nimeni nu se mai leagana. Toti au disparut,unul cate unul,prin viata.
Pasesc cu teama spre locul in care candva ma simteam ca acasa. Calc iarba cruda in drumul meu,traversez lacul de nisip, fara castele si parcari de masinute, las balansorul neatins si sar peste calutul putred de lemn,indreptandu-ma spre cel ce geme ce mai tare din parc.
Rasuna tot parcul in tonalitati de fier.
Ma opresc in fata sa.Se opreste vantul.Se opreste leaganul…Simt cum ma cheama din nou la joaca,la stadiul acela de visare profunda.
Fara sa mai stau pe ganduri prind zalele ruginite si dintr-o miscare ma aflam in leagan…Nu era nimeni in jur pentru a cere un avant pana la cer. Mi-am lasat picioarele in fata,m-am impins puternic in spate,mi-am strans ochii,iar apoi…m-am desprins de la pamant.
In plimbarea mea scurta,de la un punct in fata la un altul in spate si invers,toate clipele de veselie si-au facut aparitia in mintea mea obosita,inclusiv momentul in care,mica fiind,mi-am facut cicatricea din mijlocul fruntii.Imi amintesc sangele cald ce a rabufnit imediat dupa impactul cu solul,cat si lacrimile si urletele de durere ce le-am scos… Acum rad…si ma las in voia vantului,aplecandu-ma mai tare pe spate,cu ochii inca inchisi…si ascult.Ascult claxoane,zgomote colorate,pasi marunti si repezi,certuri si oferte atragatoare de pepene verde…iar pe fundal,scartaitul delirant al lanturilor. Si atunci,o voce imi spulbera conexiunea cu copilul strigandu-mi numele.
Imi deschid ochii,oprind leaganul frenetic si odata cu oprirea lui sclipirea de imaturitate, pe care inca o mai pastram, s-a diminuat considerabil.
Fara sa ma mai uit in spate,mi-am luat geanta in graba si am plecat regretand.
Insa…copilaria e inca in mine,nu a disparut definitiv.O simt atunci cand rad cu pofta,cand fug nebuneste dupa baloane de sapun,cand sar in spatele lui si il indemn la fuga,cand desenez si cant,cand ma trezesc tarziu dupa alarme resetate de vreo 5 ori…Sunt un copil,sunt un om mare…
a mea e doar a mea, nu o mai gasiti in alta parte pe net
adica e ceva propriu..si personal..
faine compuneri!! felicitari
Eu o sa fiu sincer si mai ales direct cu voi: daca prindem pe cineva ca a copiat respectiva povestire si spune ca e gandita de el/ea, o sa fie descalificat!
Si sa nu credeti ca nu o sa aflam!
[...] participa la concursul pentru cititori-culturişti cu un click aici [...]
Oglinda de familie
Aveam vreo doisprezece ani.In dupa amiaza acelei zile, plictisit fiind, cotrobaiam prin podul vechii case a bunicilor mei. Zeci, poate sute de lucruri inutile care au fost salvate de la distrugere fiind depozitate aici. Parti componente ale unui arhaic razboi de tesut, rame de fotografii scorojite, un cufar plin cu vechi documente de familie si alte multe lucruri care imi starnesc curiozitatea. Intr-un colt exista chiar si o oglinda al carei luciu este sters, patat de vechime. Trec mana peste ea sa indepartez panzele de paianjen si tresar. Cat pe ce sa sar jos din pod.
Oglinda prinde parca viata. Irizatii albastrui joaca pe ea si dupa un dans haotic imaginea se limpezeste si apare interiorul unei case. O casa taraneasca, judecand dupa mobilierul rustic si dupa farfuriile decorative atarnate pe pereti, imbratisate de stergare cusute cu motive populare.
Langa un geam al odaii o taranca tanara toarce lana. In timp ce mana stanga trage firele de lana din caierul legat de furca, mana dreapta invarte fusul cu o viteza ametitoare. Chiar se aude sfaraitul fusului cu perioade de crescendo, alternate cu scaderea intensitatii. Piciorul stang al femeii pedaleaza parca pe talpa semiovala a unui leagan de copil. Acesta doarme linistit fiind purtat in vise de zgomotul monoton al torsului si de unduirea patutului sau.
Imaginea este atat de reala incat fara sa vreau intind mana sa ma conving. Ating oglinda, aceasta se tulbura si imaginea se schimba.
Aceiasi femeie, acum insa stapanindu-si cu greu plansul, se agita sa pregateasca un cufar de lemn. Pare a fi chiar cel ce se afla in pod. Intra in camera un barbat imbracat militar, se apropie de ea si dupa ce o priveste o clipa trist, o cuprinde in brate mangaind-o pe obraz, stergandu-i lacrimile.
-Lasa Maria, o sa dea Dumnezeu si ma voi intoarce cu bine. Tu sa ai grija de tine si de Victor si toate o sa se rezolve.
E posibil oare? Victor e numele bunicului meu, acum in varsta de peste optzeci de ani. Se poate ca el sa fie copilul pe care l-am vazut in leagan?
Ating din nou oglinda. De aceasta data e mai multa lume in camera. Toti stau la masa si par a sarbatori ceva, un eveniment in familie. Strabunicii mei sunt mult mai in varsta .Un tanar vanjos sta la masa langa o fata blonda cu parul impletit in doua parti si-i sopteste ceva la ureche. Aceasta zambeste si recunosc zambetul bunicii mele si ochii ei de un albastru intens.
Pot sa va spun ca si acum, dupa mai multi ani pastrez oglinda la loc sigur acasa la mine. Prin cine stie ce minune aceasta oglinda s-a transformat intr-un adevarat jurnal al familiei mele.
P.S. Nu v-am spus ca functioneaza doar atunci cand sunt singur in fata ei. Asadar nu-mi cereti sa v-o arat ca sa va convingeti. Nu le-am spus despre ea nici celor mai apropiati mie ca sa nu ma creada nebun. La reuniunile de familie se cam mira cu totii de unde cunosc atat de bine istoria familiei, intamplari pe care si unii din cei implicati le-au uitat. Sper ca in viitor oglinda sa-si dezvaluie secretele si copiilor mei. Cine stie…
Articol vechi. Particip la concurs deoarece nu trebuie niciodata neglijata sansa de a castiga niste carti.
____________
tema: Dragostea
titlul: Crtica pentru Iubire
Pentru a face prologul cât mai banal, aceasta nu este o poveste romantică de iubire petrecută sub clar de lună, nici măcar o scrisoare siropoasă de dragoste, destinată unui Făt Frumos; ci, mai degrabă, o părere obiectivă şi o înşiruire de gânduri.
Cum se manifestă iubirea? Să comparăm, de exemplu, iubirea – acum – cu cea de pe vremurile îndepărtate, apuse sub un nor al uitării, pe vremuri de care aţi aflat probabil doar din romane ori din filme.
Acum mulţi ani, pentru a cunoaşte un om, se purtau ore lungi de conversaţie, pe teme ca muzica, cărţile citite, modul de gândire. După câtva timp şi după multe dezbateri, încolţea o îndelungă admiraţie precedată de ceva mai mult decât simpatie. Ori, în urma a două dansuri, domnişoarele dichisite, cu rochii lungi, dantelate, cu vualuri, zulufi, şi pline de pudoare, se îndrăgosteau de vre-un domn chipeş, ce le acorda atenţia cuvenită din timpul dansului.
Discret, abia după ce cei doi realizau de puterea sentimentelor lor, îşi declarau, timid şi cu cuvinte bine alese, iubirea. Ca decorul să fie cât mai romantic, domnişoarelor le erau dedicate poeme şi melodii cântate la pian, alături de priviri pline de drăgălăşenie în timpul unor plăcute plimbări.
Iubirea, ca sentiment, e aceeaşi dintotdeauna. Modul de a o arăta, însă, diferă. Precum şi superficialitatea gândurilor, învelite sub pretext de dragoste.
Să schimbăm nuanţa şi să discutăm despre kitsch (atât de distinct de iubire).
Acum, domnişorii gelaţi, cu pantalonii de la genunchi şi cu atitudine de real gangster îşi exprimă admiraţia vorbind pe mess cu câteva baby şi domnişoare naive, date gata de această iubire profundă şi lăsându-se cucerite de indiferentul domnişor timp de 2… maxim 3 săptămâni. Căci, nowdays, se agaţă pe net ori pe coridor. ” Vii la un suc, păpuşă? ” [printre plescăitul de gumă]. Iar “păpuşa”, din lipsă de ocpaţie şi de admiratori pentru buric şi fustiţă, îi acordă atenţie lui “pooooiu”. Şi astfel au trăit fericiţi, până ce fiecare a pus ochii pe altă păpuşă.
Pe de altă parte, cursul timpului şi desfăşurarea modernismului nu au atins însuşirile îndrăgostitului. Dincolo de timp şi de spaţiu, să iubeştii este greu – în orice circumstanţă. Te lipseşte de orice putere, te lasă fără altă voinţă înafară de cele legate de vise, şi, dintr-o persoană orgolioasă, puternică şi impunătoare te face să cedezi in faţa persoanei dragi. Să iubeşti nu e tot una cu a fi iubit, deoarece dragostea din sufletul propriu nu se poate reflecta în inima celuilalt. Care este solutia unui astfel de caz tragic, in care dragostea este unicul medicament, unica salvare, dar în acelaşi timp şi otravă? Iubirea fără răspuns nu pleacă numai de la o dorinţă ce se poate stinge oricând sub privirea critică a sorţii, ci de la o prietenie bazată pe cunoaşterea şi preţuirea celuilalt, preţuire care, cu atât mai mult cu cât nu este reciprocă, se menţine, devenind mai intensă, mai sinceră.
Copilărie, adolescenţă, maturitate… toate poartă emblema iubirii. Căci, de ne-am cunoaşte cu adevărat şi am stărui asupra defectelor umane, nu ar mai exista iubire, nu ar mai fii atât de puternic acest sentiment ce îmbrobodează sufletul cu nuanţe calde, joviale.
[...] nu uitaţi de concursul de pe sub18.ro [...]
[...] trecut două săptămâni şi deci s-a încheiat concursul nostru pentru cititori. Nu este ultimul, nu este nici o problemă dacă nu aţi participat sau [...]