1. http://wordpress.org/extend/plugins/tags/christmas

2. http://wordpress.org/extend/plugins/christmas-countdown/

3. http://wordpress.org/extend/plugins/happy-christmas-plugin/

Sper ca te ajuta.

Te mai astept si cu alte intrebari !

Poti incerca sa cauti pe google sau pe wordpress.org/extend/plugins. Poti incerca cu Christmas, holidays, etc

Daca nu gasesti, scrie din nou aici si voi cauta si eu.

Niste pluginuri de wordpress cu decoratiuni de Craciun unde pot gasi si eu … ceva cu instalatii … etc.

Acest articol este protejat de parolă. Ca să-l vezi, te rog introdu parola:

Parola:

Acest articol este protejat de parolă. Ca să-l vezi, te rog introdu parola:

Parola:

Un mic rezumat ar veni cam asa:
Am un apartament in renovare, trebuie sa ma ocup de scoala, apartament si sa tin legatura si cu mediul online si social asa ca nu am avut timp sa ajung la buletin. Cand am avut timp eu, nu a avut mama timp sa mergem sa-mi fac acea CI. Din cate prevad eu, cam luni voi face buletinul, dar pana atunci, cred ca voi trimite coletele cu alt nume.

A, am uitat. Nu am raspuns la mailuri fiindca nu ma mai puteam conecta la adresa aceea de mail, plus ca mi s-a stricat calculatorul de 2 saptamani si nu am avut timp sa-l fac pana azi.

Imi cer scuze din nou si asa cum a spus si Sorin, sper sa ramanem amici si sa mai participati la concursurile de pe sub18.ro

Sunt singur cu tot proiectul acesta si e cam greu…

Va salut si toate cele bune !

O zi buna va doresc !

Spor!

Oricum, felicitari castigatorilor si va mai asteptam pe aici !

____________
tema: Dragostea
titlul: Crtica pentru Iubire
Pentru a face prologul cât mai banal, aceasta nu este o poveste romantică de iubire petrecută sub clar de lună, nici măcar o scrisoare siropoasă de dragoste, destinată unui Făt Frumos; ci, mai degrabă, o părere obiectivă şi o înşiruire de gânduri.
Cum se manifestă iubirea? Să comparăm, de exemplu, iubirea – acum – cu cea de pe vremurile îndepărtate, apuse sub un nor al uitării, pe vremuri de care aţi aflat probabil doar din romane ori din filme.
Acum mulţi ani, pentru a cunoaşte un om, se purtau ore lungi de conversaţie, pe teme ca muzica, cărţile citite, modul de gândire. După câtva timp şi după multe dezbateri, încolţea o îndelungă admiraţie precedată de ceva mai mult decât simpatie. Ori, în urma a două dansuri, domnişoarele dichisite, cu rochii lungi, dantelate, cu vualuri, zulufi, şi pline de pudoare, se îndrăgosteau de vre-un domn chipeş, ce le acorda atenţia cuvenită din timpul dansului.
Discret, abia după ce cei doi realizau de puterea sentimentelor lor, îşi declarau, timid şi cu cuvinte bine alese, iubirea. Ca decorul să fie cât mai romantic, domnişoarelor le erau dedicate poeme şi melodii cântate la pian, alături de priviri pline de drăgălăşenie în timpul unor plăcute plimbări.
Iubirea, ca sentiment, e aceeaşi dintotdeauna. Modul de a o arăta, însă, diferă. Precum şi superficialitatea gândurilor, învelite sub pretext de dragoste.
Să schimbăm nuanţa şi să discutăm despre kitsch (atât de distinct de iubire).
Acum, domnişorii gelaţi, cu pantalonii de la genunchi şi cu atitudine de real gangster îşi exprimă admiraţia vorbind pe mess cu câteva baby şi domnişoare naive, date gata de această iubire profundă şi lăsându-se cucerite de indiferentul domnişor timp de 2… maxim 3 săptămâni. Căci, nowdays, se agaţă pe net ori pe coridor. ” Vii la un suc, păpuşă? ” [printre plescăitul de gumă]. Iar “păpuşa”, din lipsă de ocpaţie şi de admiratori pentru buric şi fustiţă, îi acordă atenţie lui “pooooiu”. Şi astfel au trăit fericiţi, până ce fiecare a pus ochii pe altă păpuşă.
Pe de altă parte, cursul timpului şi desfăşurarea modernismului nu au atins însuşirile îndrăgostitului. Dincolo de timp şi de spaţiu, să iubeştii este greu – în orice circumstanţă. Te lipseşte de orice putere, te lasă fără altă voinţă înafară de cele legate de vise, şi, dintr-o persoană orgolioasă, puternică şi impunătoare te face să cedezi in faţa persoanei dragi. Să iubeşti nu e tot una cu a fi iubit, deoarece dragostea din sufletul propriu nu se poate reflecta în inima celuilalt. Care este solutia unui astfel de caz tragic, in care dragostea este unicul medicament, unica salvare, dar în acelaşi timp şi otravă? Iubirea fără răspuns nu pleacă numai de la o dorinţă ce se poate stinge oricând sub privirea critică a sorţii, ci de la o prietenie bazată pe cunoaşterea şi preţuirea celuilalt, preţuire care, cu atât mai mult cu cât nu este reciprocă, se menţine, devenind mai intensă, mai sinceră.
Copilărie, adolescenţă, maturitate… toate poartă emblema iubirii. Căci, de ne-am cunoaşte cu adevărat şi am stărui asupra defectelor umane, nu ar mai exista iubire, nu ar mai fii atât de puternic acest sentiment ce îmbrobodează sufletul cu nuanţe calde, joviale.

Aveam vreo doisprezece ani.In dupa amiaza acelei zile, plictisit fiind, cotrobaiam prin podul vechii case a bunicilor mei. Zeci, poate sute de lucruri inutile care au fost salvate de la distrugere fiind depozitate aici. Parti componente ale unui arhaic razboi de tesut, rame de fotografii scorojite, un cufar plin cu vechi documente de familie si alte multe lucruri care imi starnesc curiozitatea. Intr-un colt exista chiar si o oglinda al carei luciu este sters, patat de vechime. Trec mana peste ea sa indepartez panzele de paianjen si tresar. Cat pe ce sa sar jos din pod.
Oglinda prinde parca viata. Irizatii albastrui joaca pe ea si dupa un dans haotic imaginea se limpezeste si apare interiorul unei case. O casa taraneasca, judecand dupa mobilierul rustic si dupa farfuriile decorative atarnate pe pereti, imbratisate de stergare cusute cu motive populare.
Langa un geam al odaii o taranca tanara toarce lana. In timp ce mana stanga trage firele de lana din caierul legat de furca, mana dreapta invarte fusul cu o viteza ametitoare. Chiar se aude sfaraitul fusului cu perioade de crescendo, alternate cu scaderea intensitatii. Piciorul stang al femeii pedaleaza parca pe talpa semiovala a unui leagan de copil. Acesta doarme linistit fiind purtat in vise de zgomotul monoton al torsului si de unduirea patutului sau.
Imaginea este atat de reala incat fara sa vreau intind mana sa ma conving. Ating oglinda, aceasta se tulbura si imaginea se schimba.
Aceiasi femeie, acum insa stapanindu-si cu greu plansul, se agita sa pregateasca un cufar de lemn. Pare a fi chiar cel ce se afla in pod. Intra in camera un barbat imbracat militar, se apropie de ea si dupa ce o priveste o clipa trist, o cuprinde in brate mangaind-o pe obraz, stergandu-i lacrimile.
-Lasa Maria, o sa dea Dumnezeu si ma voi intoarce cu bine. Tu sa ai grija de tine si de Victor si toate o sa se rezolve.
E posibil oare? Victor e numele bunicului meu, acum in varsta de peste optzeci de ani. Se poate ca el sa fie copilul pe care l-am vazut in leagan?
Ating din nou oglinda. De aceasta data e mai multa lume in camera. Toti stau la masa si par a sarbatori ceva, un eveniment in familie. Strabunicii mei sunt mult mai in varsta .Un tanar vanjos sta la masa langa o fata blonda cu parul impletit in doua parti si-i sopteste ceva la ureche. Aceasta zambeste si recunosc zambetul bunicii mele si ochii ei de un albastru intens.
Pot sa va spun ca si acum, dupa mai multi ani pastrez oglinda la loc sigur acasa la mine. Prin cine stie ce minune aceasta oglinda s-a transformat intr-un adevarat jurnal al familiei mele.

P.S. Nu v-am spus ca functioneaza doar atunci cand sunt singur in fata ei. Asadar nu-mi cereti sa v-o arat ca sa va convingeti. Nu le-am spus despre ea nici celor mai apropiati mie ca sa nu ma creada nebun. La reuniunile de familie se cam mira cu totii de unde cunosc atat de bine istoria familiei, intamplari pe care si unii din cei implicati le-au uitat. Sper ca in viitor oglinda sa-si dezvaluie secretele si copiilor mei. Cine stie…

O zi buna!

Si ca sa nu fiu rau, iti dau si raspunsul, dar mai intai te invit sa te duci in baie sa-ti faci “treburile” si peste vreo 2 ani sa te duci cu o fata

PS: Probabil esti un virgin frustrat si deci trebuie sa-ti zic si cum se dezvirineaza o fata : http://www.sexpert.ro/forum/forum_display.php?fid=13&mid=14115

Daca ai reusit s-o dezvirginezi fara sa o doara prea mult si te mai si iubeste atunci poti trai linistit si o sa fii tot mai departe de mana dreapta/stanga

PPS: Frustrat mic ce esti

La colt de strada,un parc intins se scalda bland sub razele soarelui.Vantul bate obosit,sufland lenes printre firele de iarba netaiata. Frunzele copacilor se leagana apatic,iar sub activitatea lor molatica se naste un sunet metalic de lanturi ruginite de timp…
De la o creanga zdravana, doua lanturi coboara,cu solzii lor de metal, incet spre pamant. La capatul lor o bucata umila de lemn, plina de carii,se leagana ca odinioara,insa fara greutatea unui copil vesel.
Nimeni nu e in parc…nimeni nu se mai leagana. Toti au disparut,unul cate unul,prin viata.
Pasesc cu teama spre locul in care candva ma simteam ca acasa. Calc iarba cruda in drumul meu,traversez lacul de nisip, fara castele si parcari de masinute, las balansorul neatins si sar peste calutul putred de lemn,indreptandu-ma spre cel ce geme ce mai tare din parc.

Rasuna tot parcul in tonalitati de fier.

Ma opresc in fata sa.Se opreste vantul.Se opreste leaganul…Simt cum ma cheama din nou la joaca,la stadiul acela de visare profunda.
Fara sa mai stau pe ganduri prind zalele ruginite si dintr-o miscare ma aflam in leagan…Nu era nimeni in jur pentru a cere un avant pana la cer. Mi-am lasat picioarele in fata,m-am impins puternic in spate,mi-am strans ochii,iar apoi…m-am desprins de la pamant.
In plimbarea mea scurta,de la un punct in fata la un altul in spate si invers,toate clipele de veselie si-au facut aparitia in mintea mea obosita,inclusiv momentul in care,mica fiind,mi-am facut cicatricea din mijlocul fruntii.Imi amintesc sangele cald ce a rabufnit imediat dupa impactul cu solul,cat si lacrimile si urletele de durere ce le-am scos… Acum rad…si ma las in voia vantului,aplecandu-ma mai tare pe spate,cu ochii inca inchisi…si ascult.Ascult claxoane,zgomote colorate,pasi marunti si repezi,certuri si oferte atragatoare de pepene verde…iar pe fundal,scartaitul delirant al lanturilor. Si atunci,o voce imi spulbera conexiunea cu copilul strigandu-mi numele.
Imi deschid ochii,oprind leaganul frenetic si odata cu oprirea lui sclipirea de imaturitate, pe care inca o mai pastram, s-a diminuat considerabil.
Fara sa ma mai uit in spate,mi-am luat geanta in graba si am plecat regretand.
Insa…copilaria e inca in mine,nu a disparut definitiv.O simt atunci cand rad cu pofta,cand fug nebuneste dupa baloane de sapun,cand sar in spatele lui si il indemn la fuga,cand desenez si cant,cand ma trezesc tarziu dupa alarme resetate de vreo 5 ori…Sunt un copil,sunt un om mare…

Ea, Liza, tiganca. Frumoasa, crescuta de o familie instarita. Caldarari din tata in fiu. O duceau bine si pe vremea comunismului chiar daca isi procurau greu cuprul. Uneori furau inclusiv stemele de pe stalpii de frontiera. Pe unde treceau ei cu carutele ramaneau stalpii golasi. Produceau cazane pentru distilarea alcoolului. Acum fac orice afaceri, curate sau necurate, care implica metale, de la aur pana la fier.
El, Mihai, roman. Orfan de tata, a fost crescut cu greu de mama sa, femeie de serviciu la spitalul din oras. Baiat frumos, destept si studios. Absolvent de Politehnica.
Viata i-a adus impreuna desi proveneau din lumi diferite. Trecand peste prejudecatile si dezaprobarea famililor lor. Crezand cu sinceritate ca dragostea lor va invinge toate oprelistile, au fugit in lume.
Italia. Mihai a gasit cu greu de lucru la montajul aparatelor de aer conditionat. Spera ca modul in care isi face munca sa-l convinga pe patronul italian ca nu toti romanii sunt la fel cu cei de pe prima pagina a ziarelor.
Se descurcau greu. Bijuteriile cu care Liza plecase de acasa fusesera vandute din primele zile. Tanarul inginer era platit mizerabil fata de pregatirea si calitatile sale profesionale. Se imbracau de la solduri si isi cumparau mancare de la economate. Era timpul ca Liza sa-si caute si ea de lucru. Nu era usor pentru frumoasa tiganca ce fusese crescuta in Mercedes cu sofer si cu Nicolae Guta la aniversari, in casa cu turnulete.
Femeie in casa, la o familie de avocati, vesnic plecati. Nu era o munca grea, dar Liza traise cu manele despre smecheria “tiganilor care nu munceste” si totusi “e plini de bani”, astfel ca nu se impaca cu saracia.
S-a intamplat ceea ce era previzibil. La inceput cate putin apoi din ce in ce mai adanc a bagat mana in caseta cu bijuterii a avocatei. In scurt timp Liza era arestata.
Mihai era devastat. Nici avocatul din oficiu nu parea foarte convins ca vrea sa o ajute. Bani pentru un avocat platit nu avea, iar Consulatul Romaniei nu parea receptiv la cererea sa de ajutor si consilere.
In disperare de cauza, risca si anunta familia Lizei desi stia ca acestia ii cauta cu ganduri nu prea ortodoxe in ceea ce-l priveste.
Venit in Italia urgent, unchiul Lizei, Hoza Tarzan, pune in miscare relatiile interlope pe care tiganii le aveau pana si aici. Liza este eliberata pe cautiune, fiind obligata sa nu paraseasca orasul pana la terminarea procesului.
Ceva s-a rupt intre ei. In sufletul Lizei se dadea o lupta grea. Inima ei era impartita intre dragostea pentru primul ei barbat si dispretul pentru acelasi om. Dispret deoarece simtea ca el, prin neputinta sa de a-i asigura traiul cu care era obisnuita, o impinsese sa fure.
Hoza nu isi ascundea sentimentele fata de Mihai. I-a spus acestuia verde in fata ca nu este destul de bun pentru Liza. Nu conta faptul ca o iubea inca nebuneste. In lumea tiganilor viata femeii este in totalitate raspunderea sotului.
Mihai simtea ca se pregateste ceva. Intalnirile lui Hoza cu niste tigani albanezi, mustaciosi si soaptele lor conspirative nu ii spuneau nimic bun.
In acea zi lucrurile s-au precipitat. Intors de la munca mai devreme, Mihai o gaseste pe Liza cu bagajul facut, asteptata de aceiasi albanezi cu priviri crunte.
- Ce faci? Unde pleci? Simtea cum inima ii spune ca ceva nu este in regula.
- Te parasesc, Mihai! Oamenii acestia ma vor ajuta sa fug din tara. Daca raman o sa fiu condamnata, spuse Liza.
Tavanul daca i-ar fi cazut in cap lui Mihai nu ar fi fost mai naucit. Si Liza parea confuza.
- Vin cu tine, incerca el.
In ochii Lizei licari un sentiment contradictoriu. Pentru moment Mihai mai spera.
- Nu poti veni cu noi! intra in vorba unul dintre albanezi. Veniti, plecam! se indrepta el spre usa.
- Liza, nu ma parasi! Tu esti scopul, esti sensul vietii mele, se agata Mihai disperat de ea.
In mana tiganului sclipi hoteste un cutit. Mihai simti o fulgerare intre omoplati. Apoi lumea incepu sa se invarta ca un carusel si se pierdu in neant, se intuneca.
……………
Romania, undeva in Ardeal.
Rotile caruciorului scrasnesc din greu pe pietrisul din fata portii. Copiii care bat mingea ceva mai incolo se opresc putin din joaca ca sa se uite la omul din carucior ce iesise la soare.
Ochii lui Mihai sunt incredibil de tristi …

Oricum, am observat ca o persoana a scris doua compuneri, dar cu alt nume. Daca tot vreti sa participati cu mai multe compuneri, macar specificati, nu e nevoie sa va schimbati numele

Nu se accepta copy paste, dar daca se adevereste ca este scrisa de o singura persoana doar ca a pus-o si pe un site atunci premiul se poate duce catre cel care a scris compunerea. Dar mi-e cam greu sa cred ca monnie a scris acea poveste

LostAngel scrie pe un blog unde am gasit povestioarele deci nu cred ca sunt furate, dar verific oricum inainte sa dau vreun premiu.

Te-as ruga, daca stii care compuneri se mai gasesc pe alte site-uri si unde, sa-mi spui pentru ca m-ai scuti de o munca in plus si ai si tu un interes. [ Poti fi chiar tu unul dintre castigatori ]

O zi buna !

Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?”
Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.
Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. Egoul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.
Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”. Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.
„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.
Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”. Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.
Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”.
Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.
Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.
Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.
Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se tuşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.
După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.
Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.
Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.
Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.
Îmi poţi oferi o casă?” Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă.
Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”.
Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.
„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”.
Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.
Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.
Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul sătu a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.
Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.
Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.
Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”.
Omul a adus un ferăstrătu, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.
Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.
Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”.Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruiri

***
E o alta zi si iar zace pe trotuarul acela rece.Si-a cantat doina sumbra, printre zeci de sugite si cateva deviatii absurde,apoi s-a prabusit la pamant.
De abia si-a putut deschide ochii cand s-a simtit incoltit de razele soarelui orei 9 AM.Ii ardeau obrazul lovit de pumnul inconstientei ce l-a trantit cu o seara inainte la pamant.
Injura toti sfintii,ducandu-si mana la tampla,si incepu sa-si caute greoi sticla de bautura. Isi zicea ca, cu ajutorul ei, se va disipa pofta nebuna de mancare,iar gustul amar de pe limba se va ineca atunci cand etanolul ii va atinge buzele seci,umpland dintr-o miscare toata gura,spaland in urma cariile netratate si puroiul, ce s-a extins pe aproape intreaga sa gingie.
Trupul tremura la fiecare intoarcere a gatului,ochii erau rosii,impletiti cu ramnificatii sangeroase ce duceau pana la creierul sau, incopempetent sa desluseasca lumea ce il acoperea cu regrete,ura si durere.
Sub hainele lui murdere,si inca ude de la roua de dimineata,fiecare os isi facea simtita prezenta prin pocniturile ritmate.Le puteai simti ardoarea,ingreunata de lipsa de calciu, pentru a deplasa degradanta fiinta.
Parul sau carunt nu dansa in vant…era mult prea lipit de scalp pentru a-si misca terminatiile.Sclipea,in razele soarelui,cu toata puterea ce i-o oferea albul anilor asupritori cat si sebumul acumulat de-alungul unei perioade necunoscute.
Ochii aveau un singur tel: gasirea licorii magice. Desi,de o vreme buna, incetase sa mai deosebeasca literele imprimate pe eticheta colorata de pe sticlele de alcool, refuza categoric sa isi constientizeze varsta inaintata si il striga pe Satana in gura mare, blestemandu-l feroce,iar apoi isi termina ritualul blestemului trantind in partea stanga un ghemotoc de scuipat.
Nasul ii era infundat…asa nu putea sa adulmece “duft-ul” de transpiratie ce il emana puternic in jurul sau.
In gura nu mai pusese de cateva zile mancare,doar bauturi spirtoase care ii arsesera grumazul lunguiet in drumul lor.
Pieptul, rarefiat de coaste vestejite,putrezea incet odata cu hainele ce-l acopereau.
Mainile lui rapciugoase de mult au spus adio mangaierilor mute de iubire,inaintand prin viata mereu inclestate in jurul sticlei.
De mult nu s-a mai bucurat de supletea unei prostituate;desi le-a mai cautat pe trotuarul lor privat ca sa-si consume testosteronul ce-i invadase corpul,nici una nu l-a mai bagat in luxosul lor boschet.
Picioarele erau cele ce transportau deplorabila persoana peste tot…Acoperite de niste pantaloni,rupti in fund si descusuti la baza, si o pereche de adidasi dezlipiti, gasiti in containerul de langa barul sau preferat,pasea incetut cautandu-si sticla.

Cautarea lui lacoma se intrerupse brusc datorita unui val de rasete venit din partea unor copii…Acele sunete de veselie ii zgariau timpanele, deschizandu-i usa spre dulcea nebunie.
Gasi repede un bolovand solid si ii fixa traiectoria direct spre capul unuia dintre copii…

**
Un urlet sfasie intr-o secunda undele rasetului anterior…Un picur de sange cazu in glorie pe trotuarul betivului atroce,urmat de o intreaga silueta deformata.In curand o balta de sange murdari trotuarul,atragand mustele din apropiere.
Un planset inocet incepu sa se cristalizeze in lacrimi neintelese de bietul batran nebun,care isi cauta incontinuare sticla.

***
Si atunci… din cer cobora EA…se aude incet un falfait de aripi…Gratioasa se leagana in vant,miscandu-si aripile fine,aproape de muribundul de pe trotuar.
Sub haina sa neagra, o umbra se descopera in fata lor,fara forma,fara viata,fara sens. Batranul,nepasator,isi cauta viciul…Ea isi scoate ghearele si le infige,prin spatele betivului,direct in inima obosita. O strange bine,iar apoi o roteste contrar acelor de ceas si o opreste din bataile zilnice,lansandu-l pe batran ,cu blestemele sale cu tot,spre iad.

Fara sa mai clipeasca,si-a luat securea neascutita si ,dintr-un avant, a retezat cordonul sufletului celui ce zacea inconstient pe trotuar…

Deja trei muste danseaza fericite in sangele imprastiat pe dalele trotuarului.
Ea plecase odata cu sufletelul baiatului rapus,ghidandu-l spre cer.
**
Urlete se aud in departari…parintii si fratii,rudele si prietenii lui de joaca s-au strans in jurul corpului rece.
“Ramas bun!”

Ce este Lumea defapt ? Sa fie lumea reala in care traim zi de zi sau lumea imaginara , cea din urma tot o lumea fiind doar ca mult mai perfecta si usor de inteles pentru cel ce o creeaza ! Sa vorbim putin despre lumea reala(despre care voi vorbi in continuare), cea in care incercam sa convietuim cu totii , de ce zic “incercam” ?? In momentul acesta ma gandesc la Nicolo Machiavelli si la Thomas Hobbes , la omul rau (omul prin esenta este rau) si la omul bun ! Acest om traieste in ambele lumi (reala si imaginara ) numai ca este perfect si bun doar intr-una (cea imaginara ,desigur) ! Prin esenta omul este rau , de unde aceasta rautate in om ??? Invidia fiind tot o rautate ( sa recunoastem , toti suntem invidiosi pe cineva ) , exemplele pot continua !Daca vorbim de starea naturala in lumea reala o sa intelegem ca omul a facut tot posibilul ca sa supravietuiasca , sa-si asigure traiul de zi cu zi . Mai tarziu , odata cu aparitia proprietatii private ( putem vorbi de “contractul social” a lui Jean-Jacques Rousseau ”

O sa-l citez pe cel de sus :

“Primul om care , imprejmuind un teren s-a incumetat sa spuna acesta este al meu si care a gasit oameni destul de prosti ca sa-l creada a fost adevaratul intemeietor al societatii civile. De cate crime, razboaie, omoruri (…) ar fi sutit omenirea cel care , scotand sau astupand santul ar fi strigat semenilor ~ Feriti-va sa-l ascultati pe acest impostor…~ “

Vedem cum rautatile au inceput sa se intensifice in lumea odata cu aparitia proprietatii private !
Merita sa ne dam in cam pentru o palma de pamant ??? Cred ca nu , dar asta este lumea …
Au fost ganditori care au incercat sa schimbe lumea aceasta rea , un exemplu bun ar fi Kant – proiectul sau “Spre pacea eterna ” a incercat sa schimbe lumea , pacat ca a esuat …..
Cat de buna este lumea daca omul este rau ???

Cred ca e timpul sa ma opres aici (este vorba despre o scurta “compunere” ) !